DE-A PLÂNSU’ CU INDUSTRIA DE APĂRARE

          De când la conducerea ministerului Apărării se află „Ciucă al nostru” zis „Ciuciucă”, personaj politico-militar sau militaro-politic extrem de interesant, bugetul apărării este tot mai mult direcționat pentru susținerea industriei americane de profil, achizițiile din domeniu fiind făcute preponderent din SUA. Și trebuie remarcată frenezia cu care decide să cumpere orice și oricât vrea guvernul American, în lipsa oricărei logici logistice militare, de parcă ar fi bugetul său personal, furându-se poporului român pe antiprincipiul „statul nu sunt eu!” dreptul la OFFSET.

          Și asta în pofida declarației pline de emfază că „Modernizarea tehnicii Armatei României trebuie să se realizeze cu implicarea INDUSTRIEI NAŢIONALE DE APĂRARE” făcută la o întrunire cu operatorii economici din industria românească de profil. Care industrie, în accepțiunea domniei sale este reprezentată numai de fabricile, majoritatea falimentare, gestionate, administrate, manageriate (cum vreți să spuneți) de ROMARM, adică de stat. Persoana respectivă pare să nu ia în considerare și cei peste o sută de agenți economici privați din domeniu. Dacă adăugăm și faptul că multe comenzi pentru aceste fabrici de stat sunt aduse de … operatorii privați, atitudinea sa este cu atât mai dubioasă.

          Și de ce aduc în discuție „operatorii privați”? Păi, foarte simplu. În SUA, aproape în totalitate, industria militară sau conexă celei militare este … privată. Peste 250.000 de firme activează în domeniu, cu aprobări, avizări, agremente din partea diverselor entități americane cu responsabilități în domeniu. Ei, bine, toate acestea beneficiază de facilități, susțineri și suport din partea statului. Inclusiv, dar mai ales din partea sistemelor finaciar-bancare. E logic, statul acționează astfel pentru susținerea economiei, iar băncile ca să hrănească „găina care le face ouă”. Mai mult chiar, guvernul american a creat și un sistem complex de sprijin al acestor firme, prin susținerea și sprijinirea încheierii de contracte externe, cu state partenere și/sau aliate, inclusiv sistemul „Dependable Undertaking”. Pe înțelesul tuturor, acest sistem seamănă întrucâtva cu celebrele credite pe bază de buletin fără avans, prin care guvernul american plătește producătorului, iar statul client dă banii în rate guvernului american.

          Ce nu știu mai marii MApN (care nu au habar cum se produce banul pentru buget dar știe orice „tarabagiu” din piața din Cochirlenii din Deal sau din Vale) este că politica statelor adevărate este de a susține economia proprie prin creditarea a ceea ce statul însuși cumpără, aceasta fiind o practică curentă.

          Iar, după cum cei avizați cunosc, România a devenit un client fidel și necondiționat preponderent din SUA, stârnind nemulțumirea și chiar protestul (discret, ce-i drept) din partea statelor europene. Deci al statelor europene, implicate și ele în susținerea unei industrii proprii de apărare, de asemenea private. Franța, Germania care au fiecare peste 10000 de firme private în domeniu, Italia, Țările de Jos și Austria care au fiecare aproape peste 3000 de astfel de firme, toate au semnalat (protestat) pe căi neoficiale această punere în dependență totală a României de SUA. Să adăugăm și că bunul nostru vecin, Ungaria are înregistrate și susține aproape 1000 de firme din domeniul militar sau conex.

          Este greu de înțeles atitudinea diriguitorilor economiei și ai apărării naționale de a pune în dependență cvasi-totală a aprovizionării cu sisteme de apărare exclusiv SUA, eliminând sau neluând în considerare sistemul OFFSET (sistem prin care banii cheltuiți pentru achiziții în domeniul siguranței naționale să se întoarcă, într-o formă sau alta, în economia românească sub formă de investiții, exporturi, subcontractări în economia națională din partea unor firme străine, transfer de tehnologie, donații, training etc.).

          În țara noastră, statul ignoră complet industria de apărare, în pofida faptului că are o lege așa-numită „de organizare şi funcţionare a industriei naţionale de apărare” menită să susțină o ramură proprie care să asigure o minima independență militară statului nostru.

          Revenind la partea de finanțare, majoritatea băncilor din România filiale sau dependente de altele din străinătate, au aceeași atitudine de îngreunare până la blocare a operațiunilor financiare derulate de firmele private din domeniul militar. Cum o fac? Pentru orice operațiune finaciară solicită o sumedenie de documente suplimentare, avizări, aprobări etc., blocând sumele în cauză pentru perioade mai mari sau mai mici, creând dificultăți serioase firmelor autohtone. Asta în pofida faptului că, pentru a activa în domeniul produselor militare sau conexe, orice societate privată trebuie să treacă prin „furcile caudine” a tuturor instituțiilor statului din domeniul apărării, ordinii publice și securități naționale, plus a altor alte câteva agenții de stat. Și asta în numele prevenirii operațiunilor ilegale.

          Păi, bancherii lui pește prăjit ar trebui să știe că în acest domeniu nu se mișcă nimic, nici măcar un șurubel folosit la lădițele de ambalare fără licență, control și raportări. Aici e practic imposibil să acționezi „la negru”. Nici măcar „la gri”.

          Acum, hai să presupunem că băncile cu capital străin din România ar fi primit dispoziție să acționeze astfel, dar avem o serie de bănci cvasi românești, chiar și cu capital integral de stat care mai mult împiedică decât susțin firmele din domeni. Marele finanțator al IMM-urilor (cum se laudă în reclame), respinge din start acceptarea de astfel de clienți. Iar celelalte două bănci românești tremură când fac astfel de operațiuni bancare, aprobându-le cu mare întârziere, și numai după prezentarea de documente justificative suplimentare, unele chiar aberante. Curios este faptul că atitudinea această este cvasigenerală în băncile din țară. Oare BNR-ul are vreun rol? Întreb, nu dau cu parul!
          Cum necum, dacă se continuă în acest fel, ne putem confrunta oricând cu serioase riscuri de securitate, nemaiproducând nici măcar arcuri și săgeți.

          Să nu uităm că suntem prieteni cu americanii doar atât timp cât vor avea interese comune cu noi. Statele europene au realizat asta, destul de târziu dar au făcut-o și și-au creat și susținut o industrie de profil, realizând și primii pași pentru integrarea unui sprijin la nivel comunitar.

          Noi ce facem? Riscăm să rămânem fii ploii ca în primul război mondial, când am fost lăsați singuri?

Foto: „Ciucă al nostru” alături de amicul său, generalul David H. Berger din SUA.