S-a căsătorit cu Regele Mihai I al României la 10 iunie 1948, la Atena. Au avut împreună cinci fiice. A venit pentru prima oară în România în mai 1992 şi începând din anul 2001 a avut, alături de Regele Mihai, reşedinţa oficială la Palatul Elisabeta. Regina Ana a trecut la cele veșnice în ziua de 1 august 2016.

Regina Ana a copilărit în Franţa, împreună cu cei trei fraţi ai săi. În 1939, după începerea războiului, a trebuit să-şi urmeze familia în refugiu în Spania, Portugalia şi în Statele Unite ale Americii.

De la şaisprezece la nouăsprezece ani urmează o şcoală de artă la New York şi, în paralel, lucrează ca vânzătoare la magazinul universal Macy’s, pentru a-şi câştiga existenţa. În 1943 cere permisiunea mamei să meargă pe front în Europa, sub culorile patriei ei, Franţa, iar mama acceptă.

La nouăsprezece ani, în septembrie 1943, Ana a pornit la război, mergând timp de doi ani din loc în loc, în Maroc, Algeria, Italia, Franţa, apoi Luxemburg şi, în final, Germania, pentru a lupta, alături de tatăl şi fraţii ei, pentru o Europă liberă şi demnă. Principesa Ana, devenită caporal în armata franceză, a lucrat ca infirmieră în spatele frontului, transportând sânge şi limfă pentru răniţi şi conducând singură un jeep de război.

A făcut o şcoală de infirmiere pe ambulanţă, a dus o viaţă de cazarmă în toată regula, s-a îmbolnăvit de gălbinare şi, în final, s-a întors la viaţa civilă în 1945, având în buzunar o soldă primită de la armata franceză, precum şi „Crucea de Război“ a Republicii Franceze şi gradul de locotenent.

Când s-a întors din război, deşi în vârstă de numai douăzeci şi doi de ani, i s-a părut că este mult mai matură decât cei de vârsta ei. În toamna anului 1947 l-a cunoscut, la Londra, pe regele României, venit să asiste la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, viitoarea Regină Elisabeta a II-a. După abdicarea forţată a Regelui Mihai şi pe tot parcursul durerosului exil, Regina Ana i-a stat alături soţului său.

Familia Regală a României avea să fie, pe timpul exilului, una obişnuită: copiii, munca, bucuria de a petrece timp împreună. Familia rămânea unită în jurul regelui, care nu şi-a uitat niciodată ţara. Iubirea unuia pentru altul şi dragostea amândurora pentru România aveau să-i însoţească pe rege şi pe regină timp de 68 de ani.

Regina Ana a avut la Palatul Elisabeta o cameră a ei, în care îi plăcea să-şi petreacă serile, în faţa televizorului sau cu o carte în mână. Când erau tineri, regele şi regina aveau pasiunea muzicii. Ascultau concerte simfonice la discuri din ebonită sau la benzile de magnetofon colecţionate cu sfinţenie de Rege. Din camera discretă de la Palatul Elisabeta, cu vedere spre Muzeul Satului, regina, se gândea, cu generozitate, devotament şi nesfârşită iubire pentru bărbatul ei, la România:

Consider că sunt foarte norocoasă! Fiind alături de omul iubit, simt că trebuie să fac mai mult pentru el şi pentru visele lui. Dumnezeu mi‑a dat omul vieţii mele, aici nu încape nici un dubiu! Viaţa a fost generoasă cu mine, mi‑a dat enorm de mult. (…)

Aş vrea să fac mai mult pentru România, dar nu numai din datorie, ci şi dintr‑un sentiment de identitate, prin ceea ce sunt eu ca om, ca destin. Aş vrea să fiu mai mult în România. Aş vrea să cunosc mai mult. Ceea ce mă supără nu este timpul care trece, ci faptul că nu pot să aprofundez raportul dintre mine şi ţara al cărei nume îl port. (…)

Sper ca generaţiile pe care noi le-am crescut să continue lucrul pe care Regele şi înaintaşii lui l-au făcut. Toţi copiii noştri aparţin acestei ţări. Sper ca urmaşii să aibă forţa şi inspiraţia de a se identifica cu sufletul ţării. Înţelegeţi de ce îmi place să merg în satele noastre? Fiindcă acolo se află sufletul ţării. Eu una l‑am găsit. Şi copiii noştri îl găsesc şi îl cunosc, îl înţeleg de fiecare dată când sunt acasă. Există o poezie pe care România o are, eu am văzut-o. În păduri, pe câmpuri, în văile româneşti totul cântă. Copiii mei s‑au dăruit acestei idei, şi astfel şi-au găsit identitatea. Regele şi-a crescut fiicele pentru asta.

Noi am păstrat vie prezenţa ţării în inimile copiilor noştri. Cred că asta se vede. Uitaţi‑vă la fotografia Margaretei şi a Sofiei când au coborât din avion, prima dată în viaţa lor la Bucureşti. O altă imagine este aceea a Elenei, venită cu un convoi umanitar. Elena, când a ajuns în România, după trecerea frontierei, a luat un pumn din pământul patriei ei în mâini şi i‑a simţit savoarea, ca şi cum i‑ar fi fost cunoscută, fiindcă era la ea acasă. La fel şi Irina, şi Maria când, la rândul lor, au venit prima oară în ţara tatălui lor, în ţara strămoşilor lor. Este spaţiul căruia ele îi aparţin. Această identitate nu poate fi ştearsă.

Când Nicolae şi Karina, Mihai şi Angelica s‑au dus la Sinaia şi au văzut casa bunicului lor… Casa, spaţiul acesta care joacă un rol atât de important în viaţa noastră, în lumea noastră interioară. De ce Nicolae vrea să se întoarcă acolo, ce‑l cheamă? Şi ceilalţi… După o zi, descoperind Bucureştiul, am avut impresia că ei crescuseră, se maturizaseră. Aş vrea să le arăt tuturor, în afară de Sinaia, Bran şi Bucureşti, profunzimea acestei ţări. Dunărea, Dobrogea, fiecare ţinut are savoarea lui, ca florile.

De fiecare dată când am descoperit un loc, mi s-a părut cunoscut, fiindcă vedeam cu ochii ceea ce văzusem cu spiritul, ascultându-l pe Rege. Deodată spuneam: El mi-a vorbit despre asta! Mi-a arătat o poză despre asta! Nu putem pune graniţe sufletului, este imposibil. Nu putem opri iubirea şi nici datoria (nu în sensul didactic, ci ca asumare a unei căi a iubirii).

Poporul român are un enorm talent, oamenii trebuie lăsaţi să prindă curaj, fiindcă au fost complet culcaţi la pământ, aplatizaţi. Dacă românii ar ajunge să fie din nou mândri de ei înşişi…!

Familia Regală a României este un fel de nectar al ţării. Nu mă gândesc deloc la partea politică a chestiunii. Dar noi putem fi un fel de conştiinţă a celorlalţi. Şi cred că e important să ai conştiinţă.

Este ceva ancestral, mitic, într-o familie regală care a reprezentat pentru o ţară ceea ce dinastia română a reprezentat pentru România. În secolul XXI, când viaţa este aşa de tehnologizată şi de grăbită, oamenii au nevoie de a privi în sus. Şi despre Rege românii pot spune, fără urmă de îndoială: Acest om nu ar face niciodată rău cuiva! Este ca o lecţie. E ca un model. Este greu să menţii această poziţie. Dar ei sunt mândri de noi, iar noi suntem mândri de ei. Împreună putem fi mândri de ţară, putem face ceva pentru ea. E vorba de un întreg. Şi e ceva ce nu poate fi distrus niciodată. Familia Regală Română, la Versoix sau la Bucureşti, are mereu o prezenţă. Un loc. Este ca şi cum ţi‑ai privi părinţii. Este o chestiune de încredere, o chestiune de respect. Poate că nu iubim întotdeauna ceea ce părinţii fac, dar e o chestiune de model, de respect, de iubire, de încredere. Nu mi‑e frică să repet cuvintele, fiindcă acest mesaj este esenţial pentru cititorii mei. El este esenţial şi pentru mine.

Anii au trecut, iar Regina Ana a ajuns în al zecelea deceniu al vieții. La senectute, așa cum este firesc, puterea sa de a continua viața publică s-a stins, încet-încet. Începând din anul 2011, Regina Ana nu a mai apărut în public. Boala și vârsta au împiedicat-o să mai vină la Palatul Elisabeta și la Castelul Săvârșin, în ultimii doi ani din viață. Regina a închis ochii la un spital din Morges, Elveția, în prima zi a lunii august 2016.

Multe sunt trăsăturile care o fac pe Regina Ana să fie unică, în istoria modernă a țării, chiar prin comparație cu celelalte suverane-consort ale României.

În 1960, regele şi regina au scris împreună o piesă de teatru în limba engleză numită “The Choice” (Alegerea), despre lupta dintre sistemele capitalist şi comunist, şi rolul credinţei în salvarea omului. Piesa a fost prezentată la Radio România, în variantă de teatru radiofonic.

Datorită refuzului Regelui Mihai de a-și boteza copiii în confesiunea catolică, Regina Ana a fost excomunicată din Biserica Catolică după căsătorie, iar excomunicarea a durat 40 de ani, până în anul 1968.

Deși Regina Ana a urmat, adolescentă fiind, o şcoală de Arte Frumoase la New York, ea nu s-a dat în lături să lucreze ca vânzătoare la un magazinul universal, pentru a-şi câştiga existenţa.

Gândirea Reginei despre modă şi îmbrăcăminte a fost moştenită de la mama sa, care obişnuia să spună ,,Eu nu mă îmbrac, eu mă acopăr”.

Regina Ana a fost încartiruită, spre sfârşitul războiului, la castelul familiei de Hohenzollern, din Sigmaringen, înainte de a-l cunoaşte pe Rege.

Regina Ana nu şi-a putut vedea ţara timp de 42 de ani. De asemenea, a intrat prima oară în Castelul Peleș, proprietate a soțului ei, doar la vârsta de 85 de ani, după 60 de ani de căsătorie.

De fiecare dată când cuplul regal s-au mutat într-o casă nouă, prima piesă ascultată era Poema Română, de George Enescu, ca o „binecuvântare” a casei.

Regele s-a îndrăgostit de Regină cu mult înainte de a o cunoaște. În timpul războiului, în România cinematografele prezentau, înainte de film, scurte reportaje de știri, cea mai mare parte de pe front. Regele Mihai, în sala de cinema a Palatului Regal, a văzut într-un reportaj de război din Maroc, câteva secunde cu chipul Principesei Ana de Bourbon, care lucra ca infirmieră pe front. A cerut operatorului să decupeze fotogramele filmului și să le transforme în mici fotografii, pe care le-a păstrat apoi, în mare discreție.

Regina Ana a avut printre strămoși atât Familia Regală de Bourbon, cât și Familia Regală de Orleans, aflate într-o acerbă rivalitate istorică.

Regina Ana a avut prima sa carte biografică publicată în România atunci când împlinea 77 de ani. A avut, de asemenea, primul interviu luat vreodată de o televiziune românească la vârsta de 86 de ani.

Modesta noastră regină, care nu a văzut niciodată necesar să fie răsplătită public, a primit de-a lungul vieții Crucea de Război a Franței, Marea Cruce a Ordinului Carol I, Marea Cruce a Ordinului Sfânta Olga și Sfânta Sofia din Grecia, Marea Cruce a Ordinului de Malta, precum și Marea Cruce a Ordinului Coroana României.