INTERVIU. Ce spune despre România cazul femeii de serviciu care a câștigat la CEDO, împrumutându-se la bancă pentru avocat, după ce a fost hărțuită sexual de șeful ei

Curajul unei femei din Timișoara a adus prima hotărâre din istoria Curții Europene a Drepturilor Omului într-un caz de hărțuire sexuală la locul de muncă. Libertatea a vorbit despre cazul ei cu Elena Brodeală, specialistă în Drept, cu studii la Yale, care a abordat în doctoratul ei egalitatea de gen în dreptul românesc. Elena Brodeală cercetează ca postdoctorandă problema dreptății reproductive în jurisprudența CEDO la Universitatea din Zürich, Elveția. Are și un doctorat privind egalitatea de gen în dreptul românesc de la Institutul Universitar European din Florența, Italia, precum și un masterat de la Facultatea de Drept Yale, SUA. Iar de trei ani predă egalitate de gen, drepturile omului și drept internațional la Institutul de Studii Politice din Paris.

Libertatea a discutat cu specialista despre decizia CEDO de pe 30 august, în cazul C. împotriva României.

Judecătorii Curții au constatat că felul în care a fost investigat un caz de hărțuire sexuală de către procurorii și judecătorii din România a avut vicii atât de semnificative, încât echivalează cu o încălcare a obligațiilor statelor în temeiul Articolului 8 din Convenția Europeană. Acesta prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie.

„Eu nu cred că multe femei ar merge la bancă să se împrumute (ca să plătească un avocat, n.r.). Femeia asta a fost extrem de hotărâtă și, într-adevăr, un model. Asta ar trebui să dea de gândit statului român, să îți dai seama de unde vine problema, de ce femeile nu au acces la justiție”, spune specialista.

Principalele declarații din interviu:

„E prima hotărâre pe hărțuire sexuală la locul de muncă a CEDO, ceea ce în sine ne spune foarte mult. Suntem în 2022 și nu avem cazuri”.

„Hărțuirea sexuală este doar o parte a problemei – e legată de problema discriminării femeii în societate, de segregarea pieței muncii, în care femeile nu sunt în poziții de conducere, sunt în poziții mai puțin valorizate, câștigă mai puțini bani și asta le face mai vulnerabile”.

„E o problemă mai mare în România: nu sunt juriști și avocați specializați pe domeniu. E vorba de educația juridică pe care o primesc. Nu există educație pe domeniul ăsta (discriminare și egalitate de gen, n.r.), și educația pe drepturile omului e destul de slabă în România”.

Libertatea: De ce e importantă hotărârea CEDO în cazul de hărțuire sexuală din Timișoara? Elena Brodeală: Hotărârea arată mai multe aspecte care sunt problematice în România, în primul rând cu privire la hărțuirea sexuală. Ne arată că nu există mecanisme efective în România când femeile sau alte persoane sunt hărțuite.

Am fost foarte surprinsă că Guvernul nu a fost capabil să trimită hotărâri de la instanțe sau de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în care s-a găsit că o femeie a fost hărțuită și că asta a fost o încălcare a Codului Penal sau a altor legi. Asta ne arată că femeile, în România, nu au acces la justiție.

Hărțuirea sexuală este doar o parte a problemei – e legată de problema discriminării femeii în societate, de segregarea pieței muncii, în care femeile nu sunt în poziții de conducere, sunt în poziții mai puțin valorizate, câștigă mai puțini bani și asta le face mai vulnerabile.

Practic, Curtea Europeană a încercat să găsească nu doar o violare a dreptului la viață privată, dar și violare a dreptului de a nu fi discriminat, o violare a Articolului 14 din Convenție.

Educația juridică deficitară a avocaților și a procurorilor – Există avocați cu expertiză în România pe zona de egalitate de gen, violență sexuală? – Avocații sau juriștii nu au expertiză, fie în Convenție, fie în problema egalității și discriminării de gen și a hărțuirii sexuale.

Dacă C. avea un avocat instruit pe problema asta, ar fi putut să facă o pledoarie mult mai bună. Este oricum o victorie că s-a găsit o violare. Curtea a întrebat părțile dacă a fost o violare a principiului nediscriminării (prevăzut la art. 14 din Convenție. n.r.). Guvernul a spus că, și dacă ar fi fost o violare, se putea plânge la CNCD, la nivel local. Avocata lui C., în schimb, nu a adus niciun argument. Dacă n-a primit răspuns de la aplicantă, Curtea n-a putut să spună că e discriminare.

Când o femeie se plânge de genul ăsta de acțiuni, nu se ia niciun fel de măsură, pentru că se consideră că e normal, că e femeie de serviciu, ce să-i faci, asta e viața de femeie.

Dacă Curtea ar fi spus că a fost o formă de discriminare, ar fi atras atenția că hărțuirea sexuală e legată de alte inegalități din societate. Curtea vorbește despre raportul de putere, sub Articolul 8 din Convenție, pentru că n-a avut altfel cum să facă.

E o problemă mai mare în România că nu sunt juriști și avocați specializați pe domeniu. E vorba de educația juridică pe care o primesc. Nu există educație pe domeniul ăsta (discriminare și egalitate de gen, n.r.), și educația pe drepturile omului e destul de slabă în România.

– Cum se explică?

– Se pregătesc pe ce spune legea, cum se aplică, dar discriminarea ar trebui abordată și sociologic. Procurorul cazului de la Timișoara probabil nu a înțeles exact cum funcționează hărțuirea. Din punctul meu de vedere, ai nevoie de training și educație pe subiectul ăsta, odată la nivel de facultate și odată pentru procuror, judecător și așa mai departe.

Avem și o problemă la nivelul legii, nu e vorba doar de aplicare. Codul Penal spune de efectul hărțuirii, să existe un efect de intimidare. De exemplu, Convenția de la Istanbul, care are prioritate asupra dreptului național, ne spune că nu-i vorba doar de efecte, e și vorba de intenție. Domnul șef de gară avea intenția de umilire când i-a spus că e doar o femeie de serviciu, de a-i arăta cine e șeful și raportul de putere.

Există în alte țări legislații în care se spune că efectul poate să fie legat de mediul ostil de la locul de muncă, ceea este foarte clar. Procurorii puteau interpreta legea în sensul ăsta. Poate era foarte greu să dovedești cum s-a simțit ea psihologic, dar tu vezi că femeia asta și-a mutat locul de muncă, de exemplu. Deci existau și în aplicare modalități de interpretare a legii. Cazul ăsta ne spune că e nevoie de o regândire și a textelor legale.

„Hărțuitorul și angajatorul trebuie să dovedească”

– Aveți un exemplu de țară în care se ia în considerare efectul de mediu ostil la locul de muncă?

– În Marea Britanie se interpretează așa: să aibă efectul degradant sau să producă un mediu ostil la locul de muncă.  Cred că cea mai progresivă definiție pe care o avem când vine vorba de violență și hărțuire la locul de muncă e din convenția din 2001 a Organizației Internaționale a Muncii, pe care România încă nu a ratificat-o. Doar că definițiile astea se schimbă. Putem să ne întrebăm și dacă ar trebui să ai consimțământul sau nu în definiția din lege.

Judecătoria din Timișoara a zis că a fost consimțit. Cum dovedești? În cazurile de discriminare și în părțile sexuale nu aplicanta, ci hărțuitorul și angajatorul trebuie să dovedească că ea nu a fost hărțuită.

Din ce am citit în decizia CEDO, nu mi s-a părut că au pus sarcina probei pe hărțuitor, pentru că se știe că e greu de dovedit.

– Hotărârile CEDO pe hărțuire sexuală cum au fost abordate până acum, din ce perspectivă? A discriminării, a vieții private?

– Asta e prima hotărâre pe hărțuire sexuală la locul de muncă a CEDO, ceea ce în sine ne spune foarte mult. Suntem în 2022 și nu avem cazuri. Există un caz împotriva Muntenegrului, citat în hotărâre, dar era pe bullying. Mai e o decizie, împotriva Olandei, din 1985, pe viol, care pe vremea aia era tot de viață privată.

„Femeia asta a fost extrem de hotărâtă și, într-adevăr, un model”

– Spuneați că e prima decizie de hărțuire sexuală la locul de muncă din istoria CEDO. Ce spune asta despre Curte?

– Nu știm dacă au mai existat alte cazuri care au venit la Curte, dar au fost declarate inadmisibile din motive procedurale. Și pe violența domestică Curtea Europeană foarte târziu a dat decizii. Nu știm de ce. Dar la nivelul statelor membre știm că există obstacole în calea femeilor. Există cercetări în special pe Turcia și pe Rusia, când făcea parte din Consiliul Europei.

Rusia era una dintre țările cu cele mai multe cazuri la CEDO și din mii de cazuri erau doar trei sau patru pe discriminare, din cauza barierelor la nivel național. Grupurile de drepturile omului nu găsesc serioasă problema discriminării femeilor.

– Ce se poate face pentru o mai bună pregătire a avocaților care duc cazuri la CEDO?

– De exemplu, Consiliul Europei are programe în diverse state membre, de regulă în cele care nu sunt parte din Uniunea Europeană. Exista un program în Bulgaria pentru avocați și juriști interesați de problema egalității de gen și făceau training pe Convenție. S-ar putea include în programa facultăților de drept obligatoriu.  Când predai Drept Penal și genul ăsta de infracțiuni, explici ce înseamnă și cum te uiți la raportul de putere între femei și bărbați și la contextul social.

„Statul ar putea să se asigure că la CFR va exista o procedură pentru soluționarea cazurilor de hărțuire sexuală”

– Ce impact au deciziile CEDO în legislația națională? În ce măsură decizia asta poate să ducă la o schimbare în practica instanțelor pe cazurile de hărțuire sexuală și care e mecanismul prin care se ajunge la schimbări concrete?

– Dacă cineva care lucrează în domeniul juridic va afla de această decizie, poate când e vorba de investigații la nivelul procurorului, va ști pe viitor cum trebuie făcută investigația.

Pe de altă parte, când găsește probleme sistematice, CEDO poate să spună statului să aplice măsuri generale: schimbări legislative, training. Dar aici nu e cazul. Decizia asta ar putea avea impact mai mult prin presiunea pusă de media și de ONG-urile pentru drepturile femeilor și ale omului.

M-a surprins într-un mod plăcut paragraful în care Curtea ne spune că CFR, întreprindere de stat, avea un Cod de Etică și că nu exista un mecanism efectiv – iar asta ar fi putut fi în sine o violare a Articolului 8. Acolo ar putea fi o schimbare. Curtea nu îi cere asta statului român, dar statul ar putea să se asigure că la CFR va exista o procedură foarte clară pentru soluționarea cazurilor de hărțuire sexuală.

Dacă nu ai o procedură la nivel de angajator, ar putea fi o violare a Convenției de către statul român. Partea asta din hotărâre nu vorbește doar pe cazul aplicantei, ci de contextul mai larg.

– Cazul nu-i unic. Sunt foarte multe decizii CEDO care arată că instanțele din România nu reușesc să investigheze infracțiunile de natură sexuală și au fost date recomandări în sensul ăsta. A fost monitorizată România de prin 2016 și vedem, totuși, că nu are niciun efect. De ce?

– Chiar și dacă statul român ar fi luat măsuri concrete, schimbări de genul acesta iau timp. Nu știu care e numărul exact al procurorilor sau al judecătorilor din România care se ocupă de astfel de cazuri, dar ca să ajungi la fiecare dintre ei și să-i educi, un training ajută, dar nu e suficient. Nici în procesul educațional nu e vorba doar să cunoști mecanisme. E vorba și de internalizare, de înțelegere a fenomenului. Vorbim de un proces pe termen lung. De asta sunt importante media, grupurile de femei, dar și actorii statali. Acolo ai nevoie de ceea ce numim aliați cărora le pasă de subiectul ăsta, îl cunosc și vor să aducă o schimbare.

Deciziile CEDO care au menținut discriminarea bărbaților și a femeilor însărcinate

– În SUA, Curtea Supremă a decis recent că dreptul la avort nu mai este garantat constituțional. Cum vi se par deciziile CEDO din punctul de vedere al drepturilor femeilor și al egalității de gen?

– Depinde de subiect. Există hotărâri cum e cea cu hărțuirea sexuală, există și alte hotărâri, cum ar fi Bălșan împotriva România. O femeie din Petroșani, terorizată de soțul ei, fost securist, pe care nimeni nu voia să o ajute, că le era tuturor frică de el. Până la urmă, femeia face o plângere la CEDO, fără avocat. Și CEDO a dezvoltat cazul de la sine.

Dar sunt și cazuri care lasă de dorit, de exemplu: Alexandru Enache împotriva României. Bărbatul acesta a fost condamnat pentru deturnare de fonduri și fals. Când ești acuzat și condamnat penal, poți să ceri amânarea executării pedepsei cu un an, dacă ai un copil mic și ești femeie. Dacă ești bărbat, nu se poate, iar domnul acesta s-a plâns (la CEDO, n.r.). Dar, pentru că el e bărbat, nu i s-a acordat această amânare a executării. Au existat, în cazul acesta, două opinii separate a doi judecători bărbați. Ei spun că abordarea Curții nu ajută egalitatea de gen în România.

Și mai este o cauză foarte rușinoasă, privind discriminarea femeilor însărcinate. Cauza Napotnik împotriva României. O femeie care lucra la Ministerul Afacerilor Externe (MAE), detașată în Slovenia. Când a anunțat o a doua sarcină, au trimis-o înapoi în București. A fost prima cauză de la CEDO pe discriminare cu privire la femeile însărcinate. Din documentele pe care le-a trimis aplicanta, ea povestește că cei de la MAE i-au spus că, dacă își continuă plângerea, n-o să mai meargă în străinătate niciodată. Ceea ce pentru un diplomat e cam sfârșitul carierei. Cazul ăsta ar fi putut fi trimis la Marea Cameră.

Practic (decizia CEDO, n.r.) ne spune că femeile însărcinate primesc protecție legală doar dacă munca lor nu e esențială pentru angajator, ceea ce nu se poate. Dacă ești o femeie într-o poziție de conducere, nu poți să fii însărcinată și nu ai dreptul la concediu de creștere? Argumentează că terminarea contractului a fost justificată de absența femeii (de la muncă, n.r.), care ar fi afectat funcționarea ambasadei. Dar ambasada poate să aducă pe cineva temporar.

La câteva luni, a mai fost un al doilea caz, împotriva Croației, iar acolo e o hotărâre foarte progresistă. Contează cine e în Completul de judecată. Se vede că (în al doilea caz) nu au vrut să urmeze cauza României. Vrem ca instituțiile astea supranaționale să dea un exemplu, dar nici ele, dacă le analizezi, nu sunt chiar ce ar trebui să fie.

Înțeleg mai bine judecătoarele femei problemele legate de femei?

– Cum se explică diferențele astea de opinie între judecătorii completelor de judecată? E o diferență de generații, e una politică?

– În SUA, de exemplu, judecătorii din Curtea Supremă sunt numiți politic. Știm orientarea lor. Teoretic, selecția la Curtea Europeană nu e neapărat pe criterii politice, depinde de la stat la stat. Multe state au o competiție deschisă și aplică cine vrea, în teorie. În practică, depinde de la persoană la persoană și care este background-ul din care vine.

Există judecătoare și judecători pentru care egalitatea de gen e foarte importantă și o înțeleg foarte bine.  Dar se pune și întrebarea: dacă ai femei în instanțe, înțeleg ele mai bine problema violenței împotriva femeilor? În curțile din România, 70% sunt femei, inclusiv la Înalta Curte de Casație. Doar la Curtea Constituțională nu sunt, pentru că acolo e nominalizare politică, iar în politică nu ai foarte multe femei. Vedem însă că asta (prezența mare a femeilor, n.r.) nu influențează foarte mult decizia. ”Nu-i vorba doar să fii femeie, e vorba și de înțelegerea pe care o ai asupra chestiunilor legate de femei”
Sursa: libertatea