Învățare bazată pe joc: Cum să aduci jocurile tradiționale în învățarea limbilor străine

Fiecare limbă are, aparte, expresii, unități lingvistice, gramatică, sintagme, un vocabular standard diferit de cel academic și așa mai departe. Prin abordări pedagogice, dar și distractive, elevii care învață o limbă străină pot fi aduși mai aproape de tot ce înseamnă ea: utilizarea ei corect în context, folosirea de sintagme desprinse din civilizația de unde provine limba străină, descurcarea, înțelegerea unei sarcini și rezolvarea ei eficient.

invatare-jocuri

Într-un articol pentru EduTopia, profesorul John P. Obillos Dela Rosa notează câteva metode de aducere și implementare a jocurilor în orele de învățare a limbilor din lume.

Autorul articolului, care este profesor de Tagalog (limba vorbită de majoritate în Filipine, influențată de spaniolă din anumite puncte de vedere; are origine malaio-polineziană – n. red.), susține că a observat de-a lungul timpului cum jocul clasic, în stradă, ușurează sarcinile și exercițiile de comunicare, lucruri “foarte bune pentru practicarea limbii, dar și pentru captivarea atenției în procesul de învățare”.

Profesorul notează că, pentru început, trebuie găsite jocuri în cultura țintă care se bazează pe comunicarea între elevi. De exemplu, jocurile de stradă tradiționale:

• “Simon spune”, în cultura americană preponderent – dezvoltarea vocabularului: mișcări, “porunci” (folosirea imperativului și a conjunctivului ca moduri ale verbului: “Simon spune… stai jos / să sari într-un picior” etc.)
• “De-a v-ați-ascunselea” – numărare în limba țintă, încurajarea elevilor să formuleze proprii variante de “Cine nu este gata, e luat cu lopata”. Totodată, au șansa să creeze o muzicalitate și rime pentru joc
• “Portocalele” – numărare, de asemenea, în limba țintă; elevii pot folosi condiționalul-optativ (ex.: “Aș mânca… 23 de portocale”. Elevul cu numărul 23 trebuie să fie atent și să răspundă când cineva se leagă de numărul lui și să numească la rândul lui pe altcineva, cu numărul respectiv al portocalei. Cine nu este atent poate primi o mică provocare.)

“În timp ce orice joc tradițional oferă o oportunitate de a explora cultura și vocabularul (de exemplu, numere și verbe), regulile jocului în sine și prezentarea lor le aduc la cunoștință elevilor despre ceea în ce trebuie să se implice”, notează el. Profesorul precizează că, pentru început, vizionarea unui videoclip cu jocul desfășurat contribuie la cunoașterea dinamicii și culturii acestuia, “pregătește terenul”. El sugerează această resursă când vine vorba, ca un exemplu, de jocul “Tumbang preso”.

“Utilizarea pictogramelor sau cuvintelor-cheie relevante din punct de vedere cultural pentru a identifica echipele: Elevii pot să se strângă în grupuri și să aleagă un nume pentru grupul lor, un nume care să reprezinte cultura țintă. De exemplu, pot folosi numele unei specii de animal reprezentativ pentru țară, simboluri culturale celebre sau elemente din bucătării tradiționale pentru a ancora jocul din punct de vedere cultural. În acest fel, au inițiativă și se poate evalua și memorarea sau înțelegerea de cuvinte/simboluri și concepte care sunt încărcate cultural.”

Vezi câteva exemple: Franța, Marea Britanie, Germania, Spania, Italia, Japonia.

“În orele mele de tagalog, grupurile de copiii s-au identificat ca fiind tarsieri (cel mai mic primat, care poate fi găsit doar în Filipine și în alte părți din Asia de Sud-Est), tamaraw (un bivol pitic din Mindoro, Filipine) și pilandok (șoarece-cerb filipinez). De asemenea, elevii au folosit simboluri filipineze cum ar fi José Rizal (eroul național al Filipinelor) și Lapu-Lapu (primul erou filipinez care a luptat împotriva coloniștilor spanioli). Numele mâncărurilor filipineze, cum ar fi adobo (carne sau pește marinat în sos de soia, oțet și alte condimente) și kare-kare (un fel de mâncare pe bază de arahide, cu legume și carne amestecate) sunt, de asemenea, alegeri bune de luat în considerare pentru un nume de grup.

Puteți cere elevilor să creeze o încurajare sau un slogan pentru echipă, evidențiind cuvinte și expresii din limba țintă”, menționează John.

Elevii vorbesc, în joc, în limba străină: Comunicarea interactivă între elevi în timpul jocului întărește utilizarea limbii țintă. În jocurile tradiționale de stradă se pot introduce expresii de culoare locală – termeni care nu au o traducere directă în limba maternă. De exemplu, în jocul Tumbang preso, profesorul amintește de câteva cuvinte de acțiune precum: „Tira!” („Lovește!”) Și „Takbo!” („Aleargă!”).

Acesta mai spune că profesorul trebuie să fie un bun arbitru și să urmărească bine comunicarea: “Jucați rolul facilitator de arbitru, reamintind elevilor regulile și expresiile adecvate, de utilizat; ei se vor concentra apoi asupra obiectivului jocului, iar scopul comunicativ – vocabularul – devine în mod natural încorporat în activitate. Această abordare îi ajută pe elevi să rețină cifre și cuvinte de acțiune și motivează expresii de la ei care îi ajută să câștige. Exemple de expresii din tagalog includ „Tuloy lang!” („Continuați!”), „Isa pa!” („Încă o încercare!”) Și „Bantayan mo!” („Păzește-l!”)”.

După joc: “Recunoașteți eforturile elevilor și oferiți recompense potrivite: după ce jocul se termină, recunoașteți participarea și contribuțiile individuale ale elevilor – și cele ale echipelor câștigătoare și ale celor care pierd – astfel încât să folosiți un limbaj primitor și cu note de apreciere. În tagalog, spun lucruri precum „Magaling!” („Excelent!”) Și „Nagawa ninyo!” (“Ai făcut-o/reușit!”). De asemenea, îmi place să împărtășesc recompense relevante din punct de vedere cultural, cum ar fi cărțile poștale din locuri din Filipine și mango confiat.”

“Invitați elevii să reflecteze la experiența jocului: după joc, încurajați elevii să împărtășească ceea ce au simțit despre joc în limba țintă. Uneori, le pun întrebări în tagalog, cum ar fi ‘Pentru tine, care este cea mai bună parte a jocului?’ și ‘Ce cuvinte în limba țintă ai folosit cel mai mult?’”, adaugă profesorul.

În articol se mai notează și despre naturalețea abordării: profesorul de la clasă, conform autorului, trebuie să ia în considerare apropierea elevului de limba țintă și ce vrea acesta, mai exact, să atingă în legătură cu studiul limbii, nivelul pe care și-l propune, obiectivele personale.

Important este ca profesorul să dea și șansa de a alege elevilor: nu trebuie insistat pe ceva ce nu îi face să se simtă confortabil. “Un copil căruia nu îi face plăcere jocul poate fi arbitru, poate nota scoruri, îi poate încuraja pe ceilalți și poate scrie pe hârtie expresii și încurajări pentru a le da colegilor după ce termină jocul, ca să țină minte ce au folosit în timpul jocului”, încheie profesorul John Obillosa.

Prin urmare, metodele de predare prin joc pot ocupa câteva ore din totalul de ore dedicate practicării limbii străine studiate. Totuși, expresiile, saluturile, cuvintele și sintagmele populare – utilizarea lor depinde de cât de mult, cunoscând foarte bine clasa, un profesor își aduce copiii spre cultura, civilizația și realitatea țării din care provine limba respectivă.

Potrivit sursei citate, este esențial sprijinul – copiii trebuie să știe că pot încerca să spună orice cred că poate face parte din joc, fără teama de a greși. La final, cuvintele, expresiile noi se pot nota pe caiete sub formă de fișă de joc: regulile jocului (în limba maternă sau țintă), instrumentele folosite (mingii, palete, bețe de lemn, cărți de joc, bandane, șepci, jaloane, culori) cu traduceri (adaptate sau nu), alternative etc.

Sursa: Edupedu