Pe Camelia Cavadia o știu de mulți ani și de fiecare dată am admirat-o nu atât pentru profesionalismul ei – care între noi fie vorba e impecabil – ci mai mult pentru ușurința cu care știe să fie om în orice situație. A lucrat aproape toată viața în PR și ai zice că e unsă cu toate alifiile atunci când vine vorba de a găsi mijloacele prin care să te convingă, însă Camelia m-a convins doar privind-o și citindu-i cărțile.

Azi a venit timpul să pun pe hârtie povestea ei pentru că e una din care, personal, am multe de învățat, dar din care, aș putea extrage o singură lecție, aceea de a avea curajul de a îndrăzni, indiferent de moment, de timp sau de conjunctură.

Camelia Cavadia se descrie ca fiind copilul cel mai plângăcios de pe pământ, un chin teribil pentru părinții ei. Însă, cineva la un moment dat a intuit această sensibilitate și a încercat să i-o canalizeze într-o altă direcție, cea a literaturii. A fost doar o fantezie de moment ce a ținut cât un ciclu gimnazial, după care a fost dată uitării. Anii au trecut, Camelia s-a angajat într-o fabrică, apoi în Pro TV, de unde a mai plecat abia după 19 ani, nu de bunăvoie, ci pentru că a fost obligată. Acela a fost momentul în care ancora ei interioară a trosnit, lăsând-o parcă să se înece în propria neputință.

Dar ca un colac salvator, a reapărut la suprafață gândul ce o măcina de mult, acela de a încerca să scrie. Și așa cum mulți dintre noi facem unele lucruri de teama de a nu ne părea rău mai târziu că nu am încercat, la fel și ea, a scris o carte. Nu numai că i-a fost publicată, ci a și câștigat premiul de debut la Festival du premier roman de la Chambéry, un festival internațional de literatură, recunoscut în lumea întreagă. Colacul de salvare s-a transformat într-o nouă ancoră și, șapte ani mai târziu, Camelia Cavadia are acum patru cărți publicate, o agenție de PR și tolba plină cu povești de spus în lumea întreagă.

sursa: life.ro