Ce este transhumanța?

Pastoralismul oferă un vast domeniu de studiu, iar în cadrul acestuia practicile transhumante reprezintă o gamă importantă de strategiile de mobilitate umană din trecut și contemporane.

În sensul cel mai larg, transhumanța poate fi descrisă pur și simplu ca fiind deplasarea sezonieră a animalelor.

Oxford English Dictionary adaugă o serie de calificative legate de mediu, definind transhumanța ca fiind „acțiunea sau practica de a muta animalele de la un loc de pășunat la altul în cadrul unui ciclu sezonier, de obicei în zonele joase iarna și în zonele înalte vara”.

Utilizarea relativă a cuvintelor „zone joase” și „zone înalte” înseamnă că o proporție considerabilă din suprafața pământului poate fi considerată ca fiind un mediu potențial pentru transhumanță.

În consecință, există numeroase moduri în care oamenii pot concepe și defini această practică, iar până acum nu a existat niciunul, ci mai multe pastoralisme transhumante în Europa în perioadele istorice.

Istoria transhumanței

Transhumanța a fost practicată în Europa încă din preistorie. Studiile izotopice ale oaselor de animale arată că, uneori, animalele erau mutate sezonier

Balcani, popoarele grecești Sarakatsani, romanice orientale (români, aromâni, megleno-români și istro-români) și turcești Yörük petreceau în mod tradițional lunile de vară în munți și se întorceau iarna în câmpiile inferioare.

Când zona făcea parte din imperiile austro-ungar și otoman, granițele dintre Grecia, Albania, Bulgaria și fosta Iugoslavie erau relativ libere.

În timpul verii, unele grupuri mergeau până în nordul Munților Balcani, iar iarna o petreceau pe câmpiile mai calde din apropierea Mării Egee.

Dar, pe măsură ce au apărut state naționale în zona fostului Imperiu Otoman, au fost dezvoltate noi frontiere de stat care au împărțit habitatele de vară și de iarnă ale multor grupuri pastorale.

Acestea au împiedicat deplasarea ușoară peste granițe, în special în perioadele de război, care au fost frecvente.

În cea mai mare parte a Țării Galilor, lucrătorii agricoli și, uneori, fermierul își petreceau lunile de vară într-o casă de vară de pe deal, sau hafod, unde pășunau animalele.

În timpul toamnei târzii, familia fermierului și muncitorii conduceau turmele până în văi și rămâneau la reședința principală sau hendref.

Anglia

Există dovezi că transhumanța este practicată în Anglia cel puțin din epoca medievală, din Cornwall, în sud-vest, până în nordul Angliei. În Lake District, rasele de oi de deal, precum Herdwick și Swaledale, sunt transportate între mlaștini și văi, vara și, respectiv, iarna.

Acest lucru a dus la o trăsătură și la un sistem cunoscut sub numele de hefting, prin care oile și turma rămân în zona alocată fermierului (heaf) din comună, care este încă practicat.

Irlanda

În Irlanda, transhumanța este cunoscută sub numele de „booleying”.

Pășunile de transhumanță erau cunoscute sub numele de Booley, Boley, Bouley, Buaile și Boola. Aceste nume au supraviețuit în multe toponime, unde peisajul încă arată clar dispunerea sistemului de agricultură rundale.

Italia

În sudul Italiei, și în special în regiunile Molise, Apulia și Abruzzo, practica de a conduce turmele către pășunile înalte în timpul verii datează din timpuri imemoriale și a avut o istorie îndelung documentată până în anii 1950 și 1960, odată cu apariția transportului rutier alternativ.

Drumurile pentru călăreți cu o lățime de până la 100 m și o lungime de peste 100 km, permiteau trecerea și pășunatul turmelor, în special al oilor, și au fost reglementate prin lege și prin înființarea unei forțe de poliție călare încă din secolul al XVII-lea.

Tracturile rămân proprietate publică și fac obiectul conservării în temeiul legii privind protecția patrimoniului cultural.

Scopul transhumanței

Scopul transhumanței este de a muta animalele în zonele înalte mai reci pentru a profita de iarba nouă proaspăt răsărită. De asemenea, animalele au fost mutate din zonele joase în munți pentru a evita căldura din câmpie, în special în Franța și Spania.

După ce au petrecut vara în munții răcoroși, procesul este inversat la sfârșitul toamnei, înainte ca zăpada să îngreuneze trecerea pentru călătoria de întoarcere.

În momentul în care turmele se întorc, ploile de toamnă de pe pășunile din câmpie au reînnoit creșterea pentru a hrăni turmele. Această tradiție a fost respectată de secole în Europa.

sursa: libertatea.ro